De povestit nepoţilor la gura sobei

Oamenii sunt construiţi din visuri împlinite, amintiri memorabile şi oamenii care le sunt alături de-a lungul vieţii. Fie că vorbim de familie, prieteni sau colegi noi, oamenii, nu putem trăi izolaţi pe pământ. Şi chiar dacă suntem răniţi, nu putem sta solitari ci trebuie să continuăm să batem la uşile în spatele cărora ne aşteaptă oamenii pe care îi iubim. 

E atât de ciudat cum trecem prin viaţă, atât de grăbiţi, atât de neatenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Suntem mai nepăsători. Nu observăm, sau nu avem timp să observăm micile detalii care fac adesea diferenţa. Nu vedem acele mici amănunte fără de care nimic nu ar mai fi fost la fel. Dar dacă acum am privi înapoi? Am avea regrete? Ar fi lucruri, fapte, vorbe sau gânduri pe care le-am schimba? Poate nu întotdeauna, sau poate nici nu vrem să ne amintim, pentru că doare. Pentru că timpul trece prea repede. Momentele de bucurie durează mult prea puţin şi vin uneori prea greu. Şi ce ne rămâne după ce aceste momente trec? Dorul, amintirea, dorinţa de a le retrăi rămân veşnic parte din noi. Amintirile sunt singurele care rămân peste ani. Timpul trece repede şi în goana lui nebună nu reuşeşte decât să înceţoşeze la un moment dat amintirile. Insă anii care trec ne întăresc dorinţa şi dorul, nu le înlătură.

Nu am trăit cât alţi oameni, dar ştiu că am trecut prin o mulţime de întâmplări, vesele şi triste, prin care alţi oameni, mult mai în vârstă decât mine, nu au trecut niciodată. De asemenea, nu am casă mea, un copil, nu mi-am definitivat studiile ci învăţ, încă, pentru a-mi urma visurile. Dar am amintiri minunate şi oameni lângă care am petrecut atât de frumos şi de care mi s-a legat inima atât de indestructibil încât, sunt sigură, că nici anii şi nici distanţa nu vor sfărâma prietenia care s-a creat, într-un timp foarte scurt, între oamenii asemenea care s-au nimerit, într-o zi, în acelaşi loc.



Probabil că, dacă sunteţi noi pe blog, nu ştiţi faptul că în lună martie, a acestui an, am participat la un curs despre “No Hate Speeach la Tuşnad unde m-am întâlnit cu bloggeri romani şi străini din diferite medii. Am învăţat o mulţime de lucruri utile acolo, printre care şi faptul de a fi mai uman, de a nu lăsa societatea sau stereotipurile să ne influenţeze şi să începem să punem etichete în stânga şi în dreapta cu o viteză halucinantă. Atât de tare mi-ar fi plăcut ca acest curs să fie filmat şi fotografiat în timp real pentru a putea împărtăşi altora învăţăturile pe care noi le-am asimilat în cele trei zile în care am fost, în aceeaşi sală, oameni slabi, graşi, talentaţi la scris sau la desen, negri şi albi, cu ochelari sau fără, heterosexuali sau bisexuali. În aceeaşi sală am fost oameni de naţionalităţi diferite dar oameni minunaţi de la care am învăţat atât de multe lucruri frumoase şi care m-au încurajat să fac ceea ce îmi place pentru că nu aveai cum să nu vezi potenţial în fiecare om dintre cei care se regăseau zi de zi, 12 ore pe zi, într-o singură sala, la aceeaşi masă şi bând acelaşi tip de cafea.



Am avut parte de cele mai liniştite, plăcute şi amuzante trei zile din acest an. Trei zile în care am învăţat să învăţ continuu, să nu mă îndoiesc de mine şi ceea ce ştiu, să am încredere în ceilalţi şi în suportul pe care mi-l oferă şi să iau pauze, din când în când, de la jungla urbană care mă sufocă. Inima mea încă neastâmpărata şi dorind să repet iar şi iar acea experienţă frumoasă. Şi când mă gândesc că mă simţeam în plus pe atunci, că mi se părea că sunt singura care nu avea să să caute acolo. La Tuşnad, atelierul „Youth Bloggers for No Hate Speech”, la care am participat datorită articolului Aş ieşi pe maidan pentru el şi alţii ca el am realizat câţi oameni minunaţi se afla în ONG-uri şi cât de frumoşi şi deschişi pot fi bloggerii spre a sprijini cauze diverse, care mai de care mai controversate.


În autocar s-a râs, s-a glumit (s-au scăpat şi câteva perle fără intenţie dar cu direcţie) şi toate au fost bune, atât la dus cât şi la întors. Nici nu ne-am dat seama când am ajuns la destinaţie, atât cea de început cât şi cea de final. Dacă la plecare am stat împărţiţi, unii în faţă şi alţii în spatele autocarului, la întoarcere am stat toţi îngrămădiţi unii în alţii pentru că ştiam că, cel mai probabil, nu ne vom mai întâlni toţi, prea curând, în aceeaşi formulă. Am învăţat cuvinte poloneze, lituaniene sau portugheze, iar bloggerii de alte naţionalităţi au învăţat câteva cuvinte în romană. Am împărtăşit poze cu familiile şi prietenii, am descoperit rude cu nume asemănătoare, deşi eram din ţări diferite, am râs şi am realizat că există multe cuvinte asemănătoare, unele însemnând cu totul altceva. Şi încă ne mai vorbim pe reţelele de socializare dar ar fi fost atât de frumos să urmărim, iar şi iar, aceeaşi casetă în care să fie surprins fiecare cadru din cele trei zile în care am legat atât de multe prietenii frumoase şi am cunoscut suflete care îmi sunt atât de dragi acum, cum ar fi Petruţa Creţu, Ana Marin sau Pisica Neagră.

Avem nevoie de oameni. Nu-i putem îndepărta pe toţi. Din această cauză riscăm să fim răniţi. Nu putem fi singuri prea mult timp. Nu e în firea umană să suporte izolarea şi singurătatea. Oricum am bate din nou la porţi cunoscute, dar închise. Am căuta alţi oameni şi ne-am intersecta vieţile cu ale lor. Aşa lucrează viaţa. Nimeni nu este pe deplin fericit. Nimeni nu trăieşte o viaţă de basm. Basmele nu sunt create pentru a fi reproduse. Basmele sunt create pentru a ne demonstra că merită să luptăm, că visele pot deveni realitate prin muncă şi când ne aşteptăm mai puţin. Păstraţi-vă bunătatea interioară într-o lume mereu pe fugă. Fiţi voi eroii propriilor poveşti şi munciţi pentru ca visurile voastre să devină realitate. Fericirea este mereu prezentă în viaţa fiecăruia dintre noi. Trebuie să descoperim doar acele lucruri şi pe acei oameni care răspândesc fericirea. Trăiţi-vă visurile! Cine doar visează, fără a acţiona, este un om pierdut. Putem face sute de greşeli, dar care să ducă spre reuşită. Oricum este o idee mai bună decât să nu facem absolut nimic şi să ne pierdem sufletele. Un om care a încetat să viseze, este un om pe jumătate mort într-un trup pe care nu îl poseda şi care nu îi va aparţine decât pentru un timp limitat.



Am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.


2 thoughts on “De povestit nepoţilor la gura sobei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest