Asa spune una dintre, celebrele, piese interpretate de dragul nostru Liviu Vasilica. Cine nu il mai tine minte pe efervescentul, vesnic zambaret pe sub mustata, plin de voie buna si cu o voce care, cel putin mie, inca imi aduce lacrimi de bucurie si linistire.
Ţăran teleormănean din stârpea Moromeţilor autentici, Liviu Vasilică s-a grăbit să se înfăţişeze în faţa lui Dumnezeu la doar 54 de ani, când se afla în deplinătatea formei sale artistice. Cred că nici lui nu-i vine să creadă că a plecat, cât despre cei care-l adorau – public, colegi de breaslă, familie, nici atât. “Doctorul care cânta”, cum îl numea Marioara Murarescu, mândră că a debutat chiar în emisiunea sa, “Tezaur folcloric”, nu mai e printre noi, ci deasupra noastră, Sus. Când apărea pe scenă în opinci, cu ciorapi de lână şi cu ipingeaua aruncată voiniceşte pe umăr, îţi era mai mare dragul să te bagi în hore şi sârbe, chit că erai acasă sau la vreo petrecere cu fast. Când a ales să rămână în locul unde a băut apa prima oară, ca medic pediatru, foarte preţuit, dar şi ca fondator şi director artistic al Ansamblului “Burnasul” din Alexandria, Liviu Vasilică a scris slove de aur în cartea vieţii sale, dar şi în cea a folclorului românesc.
“Tare suntem nepregătiţi să ne luăm rămas bun de la Liviu. Şi totuşi, nu ne-a rămas decât să lăsăm să cadă vin tânăr pe pământ şi să ne rugăm pentru sufletul lui. Pleacă mult prea devreme, avea încă de dăruit.” spune Floarea Calota.
Şi s-a dus, mândrul nostru artist cu vorba şi când de aur, într-o zi de toamna pe 19 octombrie acum mai bine de 11 ani. Nici nu îmi vine să cred că a trecut atât de mult timp de la acel moment. Încă îl ţin minte pe acel Liviu Vasilică ce, venit într-un concert de zilele oraşului în cartierul meu, i-a zâmbit fetiţei de câţiva anişori şi i-a făcut cu ochiul ştrengăreşte în timp ce mulţimea îl sorbea din priviri şi horele se desfăşurau în faţa mea.
Şi tot într-o zi de 19 octombrie, în memoria celui care a fost şi va rămâne în inimile romanilor, Liviu Vasilică ar trebui sărbătorit şi amintirea lui udată cu un vin bun. Ar trebui să fie ziua vinului Feteasca Neagra limpede, roşu rubiniu intens, strãlucitor, intens, precum era şi Liviu Vasilică şi foarte fructat, dominat de arome de cireşe negre, prune uscate, cuişoare şi fructe de pãdure dar rămânând un vin puternic dar echilibrat precum viaţa artistului care ne-a înfrumuseţat şi încă ne înfrumuseţează portul şi folclorul românesc. Ar fi o zi cu specific românesc, în care am fi înconjuraţi de prieteni dragi şi familie. Ne-am bucura cu toţii de preparatele specifice fiecărei zone în parte şi de muzică această frumoasă căreia i s-a dus vestea în lume şi în faţa căreia nu pot rezista nici străinii.
Ei bine, am văzut des, prea des şi este atât de dureros cum mor marii artişti, fără să realizăm cum au trecut anii, fără să ştim că aceştia suferă, fără să ne dăm seama că merita mult mai multă apreciere din partea noastră, decât le oferim. Astăzi, la mai bine de 11 ani de când a plecat dintre noi, Liviu Vasilică e mai prezent ca niciodată. Prin viaţa dedicată folclorului şi tradiţiei populare, prin timbrul unic şi vocea inconfundabilă, prin repertoriul impresionant. În cinstea ta, maestre, închin un pahar de Feteasca Neagră, în timp ce ascult, pe fundal, vocea inconfundabilă a celui care ai fost şi vei fi!
Întotdeauna am simţit că nu fac parte din niciun cerc. Am simţit că nu mă pot încadra niciunde. Nu sunt nici într-un fel, nici
în altul. Nu sunt nici măcar puţin din toate. Sunt puţin din puţine şi întreagă din nimic. Pentru unii sunt ciudată. Alţii mă consideră specială. Alţii mă citesc. Unii mă acuză că mă închid prea des în mine. Sunt câţiva care au vrut să mă cunoască şi acum suntem cei mai buni prieteni. Cei mai mulţi însă trec nepăsători pe lângă mine, pe stradă, ca şi cum nu aş exista. Nu ies cu nimic în evidenţă şi nu m-ai putea scoate la lumina prin nicio calitate vizibilă ochiului uman, dintr-o masă de sute de oameni. Pentru că sunt o fire ştearsă, menită să asculte. Acesta este cel mai puternic şi sincer motiv.
No Comments