Despre nimicuri

Acest text, a  luat fiinţă, după lecturarea volumului “Unsprezece minute”, al lui Paulo Coelho! Mulţumesc, pentru modul în care am învăţat că acceptând iubirea învăţăm să fim fericiţi şi pentru felul de a mă învaţă că nu trebuie să fiu iubită într-un anume fel, ci ca iubirea vine diferit, în funcţie de persoană care o oferă!    

În viaţă, toţi încercăm, la un moment dat, să dăm o definiţie unui sentiment frumos şi firesc, pe care îl simţim o dată cu prima îmbrăţişare ce ne este oferită de o fiinţă care ni-l împărtăşeşte, cu mult înainte de a ne vedea şi de la care învăţăm, noi înşine, să simţim, cu mult înainte de a cunoaşte un om. Acest sentiment are un nume frumos, ca o promisiune ce ne garantează începutul unei perioade fericite. Iubirea, este enigma fără o definiţie anume şi care se simte diferite, de la om la om.

Când întâlnim pe cineva şi ne îndrăgostim, avem impresia că tot universul este de acord. Azi, am văzut că aşa s-a întâmplat cu apusul de soare, sau cu răsăritul de lună. Cu toate acestea, dacă ceva este greşit, nimic nu rămâne. Nici păsările, nici sunetul muzicii din depărtare, nici savoarea buzelor lui. Cum de poate dispărea atât de repede, frumuseţea care se află acolo, cu doar câteva minute înainte?

Viaţa este foarte rapidă, îi face pe oameni să treacă de la eden la infern în câteva clipe. Ne este dat să învăţăm, că unele lucruri se pierd pentru totdeauna şi că uneori, remediul este mai rău decât însăşi durerea şi perioada de tratament este lungă şi anevoioasă şi nu vindecă niciodată complet rănile interioare.

Scopul meu, este să înţeleg dragostea, deşi sufăr din pricina oamenilor cărora le-am încredinţat inima. Văd că cei care mi-au atins sufletul, aceia care nu doreau un ambalaj, a dispărut subit, fără voia mea sau a lor, ci doar pentru că venise momentul să plece. Cei care au dorit doar să-mi trezească trupul, nu au vrut inima mea. Am învăţat că, deşi eşti dispus să oferi iubire, uneori este imposibil să găseşti pe cineva care să o accepte, ori este interesat doar de acel ambalaj, strajă care-ţi protejează inima de cei care ar putea-o răni. 

Adesea luăm hotărâri greşite în viaţă, e omeneşte, dar greşelile sunt un mod de a acţiona, a ne maturiza, de a învăţa prin practica. Întotdeauna învăţăm mai bine din greşeli, pe propria piele şi mai puţin de la cei care au greşit, înaintea noastră. În viaţă, împrejurările în care nu există a doua şansă, ne fac să acţionăm în maniera în care credem că vom reuşi. Mereu am mers pe principiul, “Mai bine să regreţi ceva ce ai făcut, decât să te întrebi o viaţă, ce ar fi fost dacă aş fi încercat”, pentru că rar te întâlneşti cu o şansă de două ori. 

Ca să fie credincios faţă de ceva, sau de cineva, în primul rând trebuie să-ţi fii fidel ţie însuţi, să fii sincer cu tine. De fapt, am învăţat că nimeni nu este stăpânul nimănui şi peste nimic, aşa cum nimeni nu este posesiunea nimănui. Totul este o iluzie, un fel de Fata Morgana a vieţii, de la bunuri materiale şi spiritualitate, până la suflete vii. Cine a pierdut în viaţa un lucru, pe care-l credea garantat, învaţă în cele din urmă acest adevăr. De aceea, este mai bine să trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi prima sau ultima zi a vieţii tale. Ocaziile sunt făcute pentru a profita de ele, pentru a te maturiza, pentru a aprecia oamenii şi micile bucurii care fac viaţa atât de frumoasă şi pentru care merită să munceşti şi să faci compromisuri.

Realizăm, din păcate, că trebuie să spunem unele lucruri, la prima vedere simple, însă cu o puternică încărcătura sentimentală, cum ar fi “te iubesc”, “sunt mândru/a de tine”, abia când nu mai avem cui le spune, sau când ne-am epuizat şansele. Poţi alege între a fi o victimă a lumii, sau un aventurier în calea comorii sale. Totul ţine de felul cum îţi priveşti viaţa şi de sentimentele pe care le ai pentru cei din jurul tău. Viaţa este un joc dur, halucinant, înseamnă risc, înseamnă să cazi şiş a te ridici, înseamnă voinţa şi ambiţia de a ajunge în punctul tău cel mai înalt şi de a-ţi cunoaşte limitele.

Paulo Coelho are un citat în cartea sa, “Unsprezece minute” care mi-a intrat în suflet după ce l-am lecturat şi relecturat şi anume, “Pe om timpul nu-l transformă, învăţătura nu-l transformă, unicul lucru care te poate face să-ţi schimbi gândurile e dragostea.” Într-adevăr, dragostea este sentimental care-l face pe om capabil să schimbe total viaţa unei persoane, sau chiar propria viaţă, în doar câteva clipe. Există însă, cealaltă faţă a monedei, un al doilea lucru care face fiinţă umană, capabilă să urmeze altă cale, total diferită de cea la care visa iniţial. Se numeşte disperare.

Întotdeauna m-au fascinate oamenii. Uneori par enervantă, pentru că pot urmări un om mult timp, încercând să mă pun în pielea sa, creând scenărio posibile, ale vieţii lor. Dar, oare oamenii, îşi aleg singuri propriile vieţi? Nu cumva şi ei, ca şi mine, au fost “aleşi” de către destin să trăiască acele vieţi? Când vine vorba de fericire însă, ne poticnim, mergem precum un melc în direcţia fericirii, deşi noi ne vedem alergând, fără să reuşim însă, să fim pe deplin fericiţi. Nimeni nu e pe deplin fericit. 

Ca să fii puternic, nu trebuie să fii cel mai bun. Ca să fii puternic, trebuie să fi avut curajul de a-ţi înfrunta proprii demoni, fără să fid at înapoi în momentul în care una dintre lupte a fost pierdută. Îmi place să cred despre mine, că nu sunt un corp care are suflet, ci sunt un suflet, îmbrăcat într-un ambalaj temporar, numit corp.

O fiinţă umană, poate îndură o săptămână de sete, două săptămâni de foame şi mulţi ani fără un acoperiş deasupra capului. Singurătatea însă, nici un om nu o poate îndura. Este cea mai cumplită dintre toate torturile, cea mai dură dintre toate suferinţele sit e omoară încet, din interior către exterior. Cine se simte liber să-şi dăruiască sufletul şip e sine însuşi, iubeşte cu toată fiinţă şi în cel mai frumos mod. Cine iubeşte cu toată fiinţa, se simte liber. În dragoste, e simplu. Nimeni nu poate leza pe nimeni, fiecare dintre noi fiind răspunzător pentru sentimentele sale şi nu putem da vina pe alţii, pentru sentimentele care ne încearcă. Astăzi, sunt absolute sigură că nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posed ape nimeni. Aceasta este adevărata experienţa a libertăţii, să ai lucrul cel mai important pe lume, fără a-l poseda.

Deşi suntem conştienţi că iubirea, este adevărata experienţa a libertăţii şi că nimeni nu poate posed ape nimeni, ne alimentăm totuşi dorinţele tainice de răzbunare, asupra lumii înconjurătoare, uitând însă că acel cineva, care reprezintă “marea noastră dragoste”, ne vede sufletul, temerile, fragilitatea, incapacitatea de a lupta cu o lume pe care, ne prefacem că o dominăm, dar în raport cu care, nu reprezentăm absolute nimic.

În general, pasiunea de a realiza anumite lucruri, ne da ne dă semnale care ne călăuzesc viaţa, în fond o zi fericită în viaţa unui om, e aproape un miracol. Universul întreg şi viaţa însăşi, capătă sens, când avem cu cine să ne împărtăşim emoţiile. Când iubeşti pe cineva, doreşti să-i oferi ceva, care indiferent de ce se va întâmpla, îi va aminti de tine, de acele vremuri când eraţi împreună, toată viaţa. Îmi place când vreau să fac un dar cuiva, nu să-I cumpăr ceva ce-I place şi vrea să-l aibă, pentru că este o dorinţă de moment, un moft pe care ar vrea să şi-l satisfacă. Când vreau să-I fac un dar cuiva, îmi place să-I dau ceva ce-I al meu, cu adevărat al meu. Un dar, un semn de respect, pentru persoana din faţa noastră, rugând-o să înţeleagă cât de importantă este pentru noi. Astfel, acea persoană va avea o parte din mine, o parte din ceea ce reprezint eu, pe care i-am dăruit-o în deplină libertate şi bunăvoinţă, ca o mulţumire pentru locul pe care îl ocupă în viaţa mea şi eu în a sa. Astfel, dăruiesc ceva, înainte de a primi sau a cere ceva important. Nu obişnuiesc să cer nimănui nimic, înainte de a-I oferi atât cât sunt capabilă să ofer, aşa cum nici nu îmi place să primesc, mai mult decât aş putea oferi.

Am învăţat că aşteptarea este partea cea mai dificilă într-o relaţie şi vreau să aştept şi să mă obişnuiesc cu aşteptarea. Să ştiu că acea persoană, atât de dragă mie, este cu mine, chiar dacă nu este fizic lângă mine. Dorinţa cea mai profundă, acea dorinţa reală, este aceea de a te apropia de cineva care îţi dă o demnitate şi acea lumină pe care le crezuseşi pierdute pentru totdeauna. 

Dragostea este un fenomen a cărui frumuseţe stă în simplitatea şi în pasiune. În general, aceste întâlniri cu “marea dragoste”, au loc atunci când ajungem la o limită, când avem nevoie să murim şi să renaştem, din punct de vedere emoţional. Toţi ştim să iubim, căci ne-am născut cu darul aceasta şi am fost iubiţi de îndată ce am păşit pe pământ. Unii dintre noi iubesc firesc şi spontan, dar majoritatea trebuie să o reînveţe, să-şi reamintească cum se iubeşte şi toţi, fără excepţie, au nevoie să o ardă pe rugul emoţiilor trecute, să retrăiască unele bucurii şi dureri, prăbuşiri şi recuperări până ce izbutesc să discearnă firul conducător care exist ape urmele fiecărei întâlniri.

Viaţa poate fi uneori foarte zgârcită, pot trece zile, luni sau ani fără să simţi nimic nou. Uneori nu ai nimic, iar în secunda următoare ai mai mult decât poţi accepta, sau decât poţi duce. Cred că am învăţat să mă cunosc, numai în momentul în care m-am aflat în faţa propriilor limite, a propriilor temeri pe care a trebuit să mi le înfrunt, pentru a continua drumul spre fericire. Viaţa este alcătuită din lucruri simple. Dragostea cea mai puternică este cea care-şi poate manifesta slăbiciunea. Când vrem să ne atingem obiectivele, trebuie să fim pregătiţi pentru o doză zilnică de durere, deznădejde sau lacrimi. Este condiţia umană, de când am fost alungaţi din paradis, fie facem pe cineva să sufere, fie ne uităm la suferinţă celorlalţi, fie suntem noi cei supuşi suferinţei. E inevitabil.



Niciodată nu părem să avem ceea ce ne trebuie pentru a ne bucura cu adevărat de viaţă şi anume, timpul. Putem să ne iubim unii pe alţii, fără a încerca să ne posedăm unii pe alţii. Cu cât sunt mai departe sentimentele pe care încercăm să le înăbuşim şiş a le dăm uitării, cu atât sunt mai aproape de inimă. Dacă suntem departe de persoana iubită, fiecare persoană pe care o întâlnim, ne trezeşte amintirea ei, prin cele mai simple gesturi. Ceea ce ochii nu văd, inima simte. De fapt, ochii şi mâinile sunt singurele care nu pot minţi, care întotdeauna dau de gol sentimente şi simţiri.
Noi, femeile, ne îndrăgostim întotdeauna de clipele când îl avem pe el, pe acela visat în atât de multe nopţi, pentru prima dată, deşi raţiunea ne poate spune că greşim şi încercăm să luptăm, fără dorinţa de a învinge, contra acestui instinct. Viaţa este simplă, dragostea este atât de simplă. Însă, eu, şi probabil mulţi alţii asemenea mie, avem tendinţa de a le complica, de a căuta nod în papură, de a întoarce pe toate părţile fiecare lucru bun care ni se întâmplă, din teamă de a nu visa şi fericirea sa nu fi venit, nici pentru câteva clipe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest