Cele mai frumoase deprinderi se asimilează în familie

Ni se evidenţiază, întotdeauna, cât de importanţi sunt cei şapte ani de acasă, cât de multe înveţi, cât de marcanţi sunt sau cât te dezvolţi în acea perioadă. Adică în perioada în care te bucuri de faptul că nu ştii multe. În naivitatea ta trăieşti într-o lume minunată, indiferent că ai totul sau nimic. Aşa sunt copiii. Se destrame abia când încep să înţeleagă.

Cele mai frumoase deprinderile se asimilează în familie. Şi cele mai mari nenorociri sau tristeţi le învăţam tot din familie. Mă gândeam că puţină sinceritate nu a făcut rău nimănui. De aceea cred că este important să avem grijă cum ne comportam în faţa copiilor şi nu ceea ce scoatem pe gură. Puterea exemplului personal primează în faţa a o mie de “sfaturi”. Aşa am ajuns să învăţ în familie atât despre lucruri bune cât şi mai puţin bune. Pentru că omul e complex şi oricât ar vrea să fie un model pentru ceilalţi, e normal să mai şi greşească. Poate fi un exemplu de “aşa da” oricum. Asta înseamnă umanitatea şi iubesc imperfecţiunile oamenilor. Prea mult bine sau frumos mă duce cu gândul la falsitate, schimbări radicale şi uzură. Ori nu despre asta este frumuseţea.

Cred că eram micuţă, cât o gămălie dintr-un ac pe care bunica se străduia să bage aţa pentru a petici tot felul de hăinuţe sau încălţări care să ne ţină de cald pe timp de iarnă, mi-am dat seama că mă fascinează o persoană. Mă fascina atât răceala ei cât şi  reprizele de iubire sufocantă. Era primăvară. Ştiu sigur pentru că îmi mirosea a frumos şi a iubire. Erau momentele în care încercam să mă apropii de mama mea, să îi simt mirosul familiar de parfum amestecat cu emulsie de castraveţi. Cumva, indiferent de relaţia pe care am avut-o cu mama mea, mirosul ei specific îmi dădea sentimentul de acasă. Uneori era singurul acasă pe care îl simţeam. Am fost un copil destul de ciudat care a ajuns o tânără femeie extrem de ciudată. Întotdeauna ieşeam din tipare, întotdeauna concuram cu băieţii la julituri ori cine e cel mai murdar.

Am aflat, destul de târziu, că toată copilăria mea, inconştient, undeva până la 3-4 ani, mi-am respins, constant, mama. Normal că nu îmi amintesc să fi fost aşa dar, din cine ştie ce motiv, făceam lucruri care o îndepărtau. La un moment dat a încetat să se mai apropie de mine ştiind, cumva, ca voi veni eu spre ea. Nu ştiu când am făcut, totuşi, primii paşi spre ea dar ştiu că, oricât de mult ar fi crezut că sunt în van, făcea mulţi paşi spre mine amintindu-mi, subtil, ca voi deveni o femeie şi trebuie să mă port ca o domnişoară, atunci când este cazul şi ca ce vreau eu când vreau să mă bucur de copilărie. În pofida multelor bai făcute pentru a îndepărta mizeria de nedescris ori a bandajelor puse peste julituri.

Şi ştiu, pur şi simplu că oamenii au propriul parfum impregnat în trup şi e uşor să-i deosebeşti pe unii de alţii prin parfumul purtat. Spuneam că sunt ciudată, dar iubesc să îmi amintesc oameni şi chipuri nu datorită fotografiilor. E calea cea mai simplă. Îmi place însă să-i asociez cu gesturi, fapte, gânduri sau miros. Şi ea mirosea a castraveţi şi îmi curăţa faţa cu ceea ce aflasem, mai târziu, că era emulsie nutritivă de castraveţi cât să miros la fel. Încă mai are câte o sticluţă pe lavoarul din baie şi de fiecare dată când o văd îmi amintesc de prima dată când am mirosit, pentru un timp, a mami. Pentru că orice mamă, indiferent cât de mult îşi răsfaţă copilul său cât de mult îşi doreşte ca el să facă faţa vieţii ştiind că ea nu va mai fi într-o zi, face gesturi care tradează iubirea, grija şi nevoia ca fetiţa sau băieţelul ei să nu crească.

Mama mea nu mi-a spus, niciodată, cum să fiu frumoasă. Nu mi-a explicat ce să fac şi cum să eman frumuseţe prin toţi porii. Nu mi-a dat sfaturi din bătrâni şi nu m-a uns cu leacuri minune. Mama mea îşi alegea garderoba în faţa mea, se machia discret şi se demachia la fel de discret şi atent. Mi-a demonstrat, chiar şi fără cuvinte, cât de important este să ai o doză de farmec dacă vrei să fii femeie şi că excesele sunt pentru cele care vor să-şi îngroape micile imperfecţiuni care le diferenţiază de altele.

Mi-a dădăcit sufletul ca să nu îmi lase corpul să îmbătrânească prematur. M-a lăsat, uneori, să exagerez cu produse cosmetice doar ca să înţeleg că simplitatea e adevărată frumuseţe din oameni. Aşa realizez şi azi că mai puţin înseamnă, întotdeauna, mai mult şi că nu e nevoie să ai ochi mari şi albaştri, cel mai strălucitor şi lung par ori cele mai sclipitoare unghii ca să fii o femeie de toată isprava. Abia în ultimii ani mi-am dat seama că mama mi-a devenit cea mai bună prietenă, persoana pe care o recunosc ca şi cum m-aş recunoaşte pe mine: sensibilă, amuzantă, cu ţigle lipsă de pe casă, cochetă şi simplă în funcţie de dispoziţie.

Mama încă mai miroase a castraveţi, datorită emulsiei nutritive pe care o foloseşte de zeci de ani. Eu am învăţat să descopăr şi sigură ce îmi face bine şi să am grijă să o ţin pe ea la curent cu noutăţile. Acum eu miros a orhidee pentru că am apa micelara cu orhidee şi uneori amândouă mirosim a pământ înmiresmat udat de ploi şi roua dimineţii când facem măşti cu argilă. Şi oricât de grea ar fi ziua fiecăreia, oricâte diferenţe sunt între generaţii sau oricât de multe sau puţine momente de supărare am avea, întotdeauna mama mă învaţă ce înseamnă frumuseţea unui om, atât interioară cât şi exterioară pentru că niciuna nu este surogat ci amândouă formează un întreg esenţial pentru o viaţă trăită frumos.

Articolul răspunde provocării lansate de Farmec în cadrul competiţiei Spring SuperBlog şi ca o mulţumire pentru mama mea şi tot ceea ce mă învăţă despre viaţă, lume şi frumos!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest