Personale

Every day in every way I’m getting better and better

Every day in every way I’m getting better and better

Every day in every way I’m getting better and better şi am învăţat să îmi spun asta mie însămi de mai bine de doi ani. Anii 2019 şi 2020 au fost, de departe, cei mai dificili ani ai vieţii mele. Niciodată nu m-am considerat vreun super om care le ştie şi le poate pe toate. Dar nici nu am ştiut vreodată cum să îmi ascult sau înţeleg corpul sau mintea. Şi am adunat amintiri şi întâmplări şi bune şi rele şi traumatizante. Şi le-am cărat pe toate după mine până când, prea împovărată de toate, ale mele si ale altora, nu am mai putut nimic.

Ştiam, deja, de ani de zile că sufăr de depresie. Nu am fost diagnosticată decât în anul 2019, după două căderi nervoase în mai puţin şase luni. Pentru că mi-am zis că pot şi că am “trucurile” mele prin care fac faţă depresiei şi acestea m-au ajutat toată viaţa. De ce s-ar schimba ceva acum? Pentru că au venit prea multe în acelaşi timp, prea grele, prea puternice pentru mine şi nu le-am mai putut căra. Nici nu mai scriam aşa cum o făceam înainte de a mă muta în Anglia, nici nu mai aveam prietenii cu care să vorbesc şi la care să mă destăinui şi nici timp să citesc aşa cum o făceam. Toate acele “trucuri” ale mele nu mai existau şi sufletul mi-a dat pe-afară. Şi am ştiut, în acel moment, că trebuie să vorbesc cu cineva, să cer ajutor specializat şi să admit că am ajuns într-un punct în care nu mă mai puteam ajuta, nu singură.

Se spune că primul pas spre vindecare se face odată cu recunoaşterea faptului că ai o problemă. Când toate gândurile acelea vechi în care îmi doream să nu mă mai trezesc dimineaţa, aveam vise din ce în ce mai ciudate şi mi-am dat seama că am fost întotdeauna o sinucigaşă pasivă m-au speriat într-atât încât să îmi recunosc şi mie însămi că am o problemă. Nu sunt clasificată ca fiind sinucigaşă, sau în vreun fel vreun pericol pentru mine sau pentru cei din jurul meu. Sunt o sinucigaşă pasivă pentru că mă pun, involuntar, în situaţii primejdioase, pentru că îmi doresc să nu mă mai trezesc dimineaţa şi pentru că nu m-ar deranja dacă mâine nu aş mai fi. Dar nu fac nimic care să mă omoare pentru că nu am curaj, nu mă lasă inima să fac una ca asta persoanelor pe care le iubesc şi care mă iubesc şi nu aş putea trăi cu repercusiunea faptelor mele în cazul unui eşec. Deci nu sunt sinucigaşă. Dar am depresie severă, anxietate severă, PTSD şi traume. Aşa că am cerut ajutor.

Every day in every way I’m getting better and better

Noi, romanii, nu avem noţiunea de sănătate mintală. Noi avem noţiuni de “Lasă că trece până te măriţi/însori!”, “Nu te mai plânge că un copil şi fii bărbat!”, “Alţii au o viaţă mai grea decât a ta!”, “Dar ce-ţi lipseşte de eşti aşa supărat?”. Poate este din cauză că avem generaţii întregi crescute în comunism, poate este mentalitatea adânc înrădăcinată de la începuturile noastre, poate e frică de ce va zice gura lumii sau pur şi simplu este ignoranţă care nu se vrea tratată. Dar noi ştim că numai nebunii ajung la psiholog, nu? Nu faptul că vrei să fii un adult sănătos, din toate punctele de vedere, pentru a încerca, pe cât posibil, să nu transmiţi alte trauma generaţiilor următoare este motivul pentru care oamenii caută terapia. Dar avem oameni nepregătiţi pentru viaţă, plini de traume transmise din generaţie în generaţie la care se adăugă propriile nemulţumiri şi nefericiri despre care nu putem vorbi, fie pentru că nu e nimeni să asculte sau ne este ruşine de gura lumii.

Ceea ce am învăţat imediat ce am început să cer ajutor specializat, a fost faptul că m-am obişnuit să fiu rănită, m-am obişnuit cu durerea permanentă şi mi-am făcut-o prietenă. Orice lucru bun sau persoană din viaţa mea, care nu erau toxice, mi se păreau nenaturale, ireale. Aşadar nu le merităm. Nu ştiam cine sunt eu în afara traumelor mele, lucrurilor rele care mi s-au întâmplat şi persoanelor toxice pe care am încercat să le “repar”. De fapt, majoritatea textelor mele de suflet de pe acest blog au fost scrise în momentele în care am fost la cele mai joase niveluri ale existenţei mele. Mă hrăneam cu toată durerea şi nefericirea aceea pentru a crea artă, pentru a lăsa ceva positiv în urma unui eveniment traumatizant. În acelaşi timp, mi-am dat seama că scriam texte în avans, în avansul plecării unui alt om din viaţa mea. Cumva, faptul că scriam despre ei era ca un fel de pregătire pe care o făceam pentru a putea trăi mai uşor cu abandonul. Poate că de aceea nu am putut scrie, până acum, despre prima mea relaţie sănătoasă care, curând, împlineşte cinci ani. Nu am ştiut cum, pentru că nu am putut vedea semnele unui posibil abandon.

Ca să înţelegeţi mai bine cât de importantă este terapia şi cât de mult ne poate schimba viaţa, este important să ne schimbăm mentalitatea cu privire la terapie. Informarea ar trebui să fie o prioritate, mai ales pentru cei care vor să se cunoască mai bine pe ei înşişi, pentru cei care trec prin perioade dificile şi pentru cei care au fost “prea puternici” prea mult timp. Organizaţia mondială a sănătăţii ne spune că suicidul este una dintre principalele cauze de deces, în special în rândul bărbaţilor. Ştiu că ne place să credem că societăţile sunt complet diferite şi oamenii au anumite viziuni care depind de ţara sau zona unde s-au născut şi au crescut. Mi se pare, totuşi, că în cazul bărbaţilor, indiferent de unde provin, există o intoleranţă la sensibilitate şi că presiunea socială pusă pe spinarea lor îi face mai predispuşi la suicid. Este mai greu în cazul bărbaţilor să ceară ajutor specializat fără să se lovească de bariere sociale. Fiecare ţară şi limba pare să aibă o expresie dedicată importanţei masculinităţii. La noi e clasică “Nu fi muiere, fii bărbat!” la englezi este “Man up!” care e foarte asemănătoare cu expresia noastră.

Every day in every way I’m getting better and better

Cu toate că depresia este principalul motiv al suicidului, oamenii încă par să creadă că nu e mare lucru şi să poţi trece peste bătând din palme. Asta am crezut şi eu ani de zile până când nu am mai putut bate din palme. Îmi era frică să intru în magazine din care îmi făcusem cumpărături de zeci de ori, magazine în care lucrasem. Îmi era frică de oameni şi nu voiam să ies din casă cu zilele. Prietenul meu obişnuia să mă convingă să fac o plimbare cu el până la capătul străzii şi apoi singura să merg înapoi spre casă şi acelea erau singurele ocazii în care am părăsit casa timp de două luni. Chiar şi acum îmi este frică să dorm pentru că locuiesc într-o zonă cu activitate permanentă şi fiecare voce sau sunet îmi trimit fiori pe şirea spinării şi mă împiedică să închid ochii din nou. Nu ştiu, exact, de ce mă tem. Nu am o explicaţie raţională. Dar asta reprezintă depresia şi anxietatea, teamă de incertitudine, teamă de tot şi de nimic.

Mi s-au prescris medicamente pentru “fericire”. Foarte puternice, la început, care mă ţineau trează şi din cauza cărora nu puteam dormi indiferent cât de obosită aş fi fost. Apoi, după lungi insistenţe, medicul mi-a schimbat medicamentaţia şi totul a fost mai bine. Am încercat să renunţ la medicamente după un an, complet. Mi se părea că sunt bine şi că nu mai am nevoie de nimic. Cât de mult mă puteam înşela. Am recăzut în aceeaşi groapă care mă acoperea mult mai repede, acum. Mi-am zis că trebuie să revin la medicamente. Acum fac pauze doar în zilele în care sunt liberă şi nu părăsesc casa. Dacă trebuie să ies, oriunde, trebuie să îmi iau medicamentele. Altfel nu pot să mă pun pe picioare. Suportul familiei prietenului meu, a prietenului meu, a oamenilor cu care lucrăm şi a prietenilor care erau în aceeaşi postură m-a ajutat enorm. Nu am ştiut cum să le explic celor din familia mea ce se întâmplă cu mine. Nici nu voiam să le spun că sunt parte din motivul pentru care sunt unde sunt. Ştiu că nici ei nu s-au bucurat de suport din partea propriilor familii. Aşa au fost crescuţi, asta ni se transmite şi nouă mai departe.

În cele mai rele zile, zăceam în pat sau pe canapea uitându-mă în gol cu muzică sau youtube pe fundal. Dacă mă întrebi ce urmăream sau ce ascultăm în acele zile, nu aş şti să îţi răspund pentru că nu eram prezenta. Nu plângeam des, dar nici nu ştiam cum mă simt. Aveam şi încă am vise extrem de complicate şi chinuitoare în fiecare noapte. Cred că în doi ani am dormit o noapte întreagă doar de câteva ori, le pot număra pe degete. Uneori nici nu aveam energie să mănânc, să mă spăl sau să beau apă. De câteva ori prietenul meu mi-a pregătit băi cu spumă în care mă aşeza că peste câteva minute să mă găsească amorţită şi cu privirea în gol în aceeaşi poziţie în care mă lăsase. Eram o epavă umană care se lovea de stânci în fiecare zi. Ca şi cum aceeaşi zi se repetă la nesfârşit şi rezultatul nu putea fi schimbat în niciun fel.

Every day in every way I’m getting better and better

Tot mai mulţi oameni din viaţa mea au ieşit în faţă în acea perioadă destăinuindu-şi experienţele. Oameni la care niciodată nu m-aş fi putut gândi că suferind din cauza depresiei şi anxietăţii, erau deja sub tratament de ani de zile. Depresia şi anxietatea acţionează în moduri diferite. Deşi sunt unele similitudini, nu toţi bolnavii suferă de aceleaşi simptome. Doi indivizi suferind din cauza depresiei nu suferă în acelaşi fel sau din aceleaşi cauze. Poate de aceea este dificil, uneori, să vedem semnele. Depresia, în sine, nu este o boală cu semne vizibile şi uşor de recunoscut. Din contră, o putem confunda uşor cu alte boli cu simptome similare.

Pentru mine, cele mai comune simptome ale depresiei au fost şi sunt:

  • Oboseala constantă, chiar dacă mă odihnesc
  • Frica de nimic si orice
  • Faptul că mă enervam din orice nimic
  • Tendinta de a plange cu usurinţă
  • Stima de sine joasă
  • Faptul că m-am închis complet în mine şi m-am depărtat de prieteni şi familie
  • Şi ceva ce niciodată nu am ştiut cum să numesc dar am găsit un cuvânt perfect pentru a defini acest simptom anhedonie (imposibilitatea de a simţi plăcere pentru lucruri care îţi aduseseră plăcere şi bucurie înainte).
  • Lipsa libidoului
  • Lipsa concentrarii/Usor de distras
  • Schimbări în alimentaţie
  • Indiferenţa faţă de propria persoană

Every day in every way I’m getting better and better… Încerc să lucrez cu mine şi mintea mea, am cerut şi cer ajutor specializat şi am trecut deja prin două luni de terapie comportamentală, teste, tipuri de medicamente şi activităţi. Încă este greu? Desigur, dar nu la fel de greu precum era lupta de una singură împotriva demonului invizibil, acestui animal care îmi hăituia sufletul şi se hrănea cu suferinţa şi neputinţa mea. Sunt mai bine, în fiecare zi. Sunt mai bine chiar şi în zilele rele pentru că învăţ să fac faţă acestei boli care mi-a măcinat şi îmi macină sufletul de prea mult timp. Dacă simţi că nu ştii cui să te adresezi sau de unde să începi, încearcă să iei legătura cu medicul tău de familie. Ei te pot ajuta să te adresezi personalului calificat. Dacă vrei să îţi păstrezi intimitatea, poţi apela linia telefonică gratuită dedicată persoanelor are suferă din cauza depresiei, 0800080020.

Partajează asta:

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply