Personale

Cum am ajuns aici?

Cum am ajuns aici?

Nu am mai scris demult. Îmi era dor să îmi pot aşterne gândurile şi sentimentele pe o pagină albă. Mai greu îmi este, totuşi, să îmi adun toate gândurile astea într-o ordine firească. Pentru că s-au adunat prea multe de când nu am mai putut scrie. Cum am ajuns aici? Şi acasă şi în Marea Britanie se schimbă lucrurile. Se întâmplă totul prea repede şi nu ştiu cum să prind totul din urmă. Nu mai am timp. Nu mai am timpul pe care îl aveam cândva. Cine are? Cum am ajuns aici?

Dar s-a întâmplat să aud o parte dintr-un interviu oferit de o persoană publică din România care, să zicem, că nu este foarte popular sau plăcut în acest moment. Nu m-a deranjat menţionarea vergeturilor sau a celulitei. Am trecut peste acel interviu cu indignare şi un zâmbet trist în colţul gurii dar mi-am zis că se poate şi mai rău şi ca la noi cancel culture nu exista. Am renunţat la a-l urmări pe respectiv pe Youtube, Facebook, Instagram şi pe cine ştie ce alte reţele s-ar fi infiltrat şi am zis că timpul îşi va face treaba şi că sunt plăcut surprinsă că mulţi oameni au ales să nu mai tacă.

Bun venit la Londra

Dar cum internetul are această forţă de a ajunge cu informaţii de care nu vrei să auzi chiar şi când te-ai debarasat de toate… un alt interviu a ajuns la mine. Ei bine, anxietatea, depresia, PTSD-ul şi mai ales amintirile m-am aruncat într-un vârtej atât de puternic de negativitate, neputinţa, supărare, nimicnicie şi mai ales frustrare încât nu am mai putut să tac. Şi ştiu că ar fi mult mai uşor să trec peste, să ignor comentariile şi să încerc să mă îndepărtez tot mai mult de porcăriile pe care un singur individ poate să le vomite fără pic de respect pe unde poate şi la cine poate.

Am să las mai jos respectiva bucată dintr-un podcast în care acesta a fost invitat, probabil ţi-ai dat seama, deja, cine este individul. Şi comentariul meu la acel videoclip suna cam aşa:

Când nu știi cum e să nu ai, să ai norocul să găsești prin buzunar bani de-o merdenea și să zici “Doamne ajută, am mâncat și azi”, să nu îți vezi în lungul nasului și să știi doar să critici, asta înseamnă să fii George Buhnici. Apropo, nenea Buhnici, pe mine m-au învățat ai mei că dacă nu am nimic frumos de zis despre cineva, să tac din gură. Pe dumneata nu te-au învățat ai tăi, așa-i?”

Dar de ce m-a supărat şi indignat atât de tare această bucată, această poveste pe care domnul nu se jenează să o povestească cu zâmbetul pe buze, într-un cinism scârbos şi sub forma unei glume pe care o spui la o bere? Pentru că mi-a fost frică pentru persoană sau persoanele care se vor fi regăsit în acea poveste. Pentru că nu de puţine ori am avut în buzunar fix trei lei pentru ceva mâncare cât să îmi ajungă pentru ziua aia. Pentru că sunt copii cum am fost şi eu care nici măcar acei trei lei nu-i văd şi merg la culcare, la şcoală sau la muncă cu stomacul gol şi cu mintea plină de visuri că într-o zi o să fie mai bine.

Bun venit la Londra

Am să spun acum o mică poveste care s-a întâmplat în decurs de câteva luni începând cu aprilie 2017. Mi-am părăsit casa, părinţii, bunicii, sora, prietenii şi confortul şi siguranţă pe care mi le dădeau ţara mea, cu toate bunele şi relele ei, pentru câteva luni printre străini care nu ştiu ce înseamnă faptul că mie îmi e dor, nu îmi urează să îmi fie de bine după ce am mâncat şi nici nu au timp să asculte poveştile mele pentru că în Londra eşti călcat în picioare dacă nu te mişti destul de repede. Mi-am făcut bagajul, paşaportul şi mi-am cumpărat un bilet de avion doar dus cu destinaţia Londra în două săptămâni. Atât a durat totul. Am plecat cu o săptămână înainte de Paştele din 2017. În buzunar aveam £340, ultimii bani pe care eu şi ai mei am putut să îl adunăm de prin ce miri ce resturi rămase din ultimele salarii.

Bun venit la Londra

Când am ajuns în Londra, am aşteptat în aeroport până aproape de miezul nopţii când un prieten a aflat de toată tărăşenia şi s-a oferit să vină după serviciu să mă culeagă şi să mă lase la prietenii care mă chemaseră aici, iniţial, cu promisiunea unui job “sigur”. Cum am ajuns aici?Din banii cu care am venit probabil am cumpărat vreo cinci cărţi de la SH cu vreo £5 ca să îmi omor timpul cât aşteptam că actele mele să fie gata. O lună în Marea Britanie şi eu nici nu eram programată pentru interviul de NINO. Restul banilor s-au dus la prietenii cu care stăteam pentru ce o fi nevoie până la primul salariu. La momentul acela încă mai credeam că s-o fi produs vreo confuzie când prietenii mei mi-au spus că ei nu au niciun job pentru mine şi că trebuie să îmi găsesc singură ceva. Înţelegeam ce mi se spunea, mai puţin anumite cuvinte specifice dar îmi era teribil de frică să vorbesc şi să scriu. Eram în şoc şi îmi era frică. De unde aveam să fac rost de bani să mă întorc acasă dacă eu nu am de muncă?

Între timp, la două luni după aterizarea la Londra am primit şi scrisoarea cu NINO care îmi permitea să muncesc legal. Următoarea problemă era să îmi deschid un card bancar dar nicio bancă nu voia să aibă de-a face cu un imigrant fără loc de muncă, fără contract, fără o ofertă propusă de un manager. La acel moment prietenii mei deja deveneau nerăbdători şi supăraţi pe faptul că nu aduceam niciun ban în casa aşa că nu îmi permiteam niciun lux, cum ar fi să le iau din pâine sau din mâncare. Îmi amintesc, la un moment dat, că una dintre tipele cu care locuiam m-a trimis la o bancă, să încerc să îmi deschid un cont, împreună cu tipul de la securitate de la ea din magazin care ştia el pe cineva. Niciodată nu o să uit că, deşi nici ajutorul său nu a dat niciun rezultat, omul ăla văzându-mă vai de capul meu şi-a împărţit prânzul din ziua respectivă cu mine. Oriunde ai fi, nu te-am uitat şi îţi mulţumesc şi azi.

Bun venit la Londra

Într-o zi când capul îmi vâjâia şi stomacul mă ardea de foame, am profitat de faptul că niciunul dintre colegii mei de apartament nu era acasă aşa că am luat la pas High Street-ul din Croydon în căutarea unui job. Fără experienţă, cu groază de a vorbi engleza şi abia sosită în ţară, m-am trezit cu multe refuzuri. Îmi amintesc, totuşi, cum am intrat în McDonalds în East Croydon şi i-am spus managerului că sunt disperată să găsesc de muncă şi că fac orice. Mi-a dat ceva site-uri să aplic şi mi-a spus că abia apoi poate să mă cheme la un interviu. A durat încă vreo două săptămâni până am auzit ceva de la ei dar pe la începutul lui iunie am fost invitată la un interviu. Totul a durat cam trei ore, inclusiv două ore de “practică” la strigăt de comenzi ca să vadă cum mă descurc. Am primit oferta de muncă şi nu cred că am fost mai bucuroasă decât în acel moment în toată viaţa mea de până atunci.

Între timp, cunoscusem un englez pe Tinder (pe care o altă prietenă din ţară mă trimisese ca să îmi exersez engleza şi să îmi fac prieteni. Dacă ştiam ce mă aştepta acolo… dar în fine) cu ochi albaştri mari, înalt cât să îmi întind gâtul ca să îl văd şi cu un zâmbet atât de cald şi plăcut ce-ţi încălzeşte inima oricât de plin de griji ai fi. Îmi era ruşine să îi spun prea multe despre situaţia mea dar am vrut să fiu sinceră cu el, să nu aibă aşteptări sau mai ştiu eu ce. Deşi prima noastră întâlnire durase opt ore şi jumătate în care am povestit, am râs şi ne-am dat seama câte lucruri avem în comun în viaţă. Tot el m-a dus mai mult pe sus la Comic Con împreună cu fraţii lui şi ceva prieteni. El m-a ajutat să ajung la următoarele părţi de introducere ale jobului pe care urma să îl fac în următoarele 5 luni.

Bun venit la Londra

Lui nu i-am cerut niciodată nimic, îmi era ruşine. Dar un alt prieten bun care ştia de situaţia mea şi care nu locuia departe de mine mi-a dat mai mult cu forţa bani pentru încălţăminte de muncă şi ceva de mâncare. Şi acum îi sunt recunoscătoare. Între timp începusem muncă şi lucram mai mult în ture de noapte. Cine spune că ignoranţa este o binecuvântare are mare dreptate pentru că numai un nebun inconştient poate merge pe jos în puterea nopţii prin Croydon ca să ajungă la muncă sau acasă. Pentru cine nu ştie Croydon, sunteţi norocoşi, nu aţi avut ocazia să vedeţi oameni înjunghiaţi în plină zi, oameni atacaţi cu ciocane în mijlocul nopţi sau oameni ucişi de dragul de a fi ucişi. Dar eu nu ştiam toate astea, deşi văzusem câteva incidente în timpul turelor de zi şi de noapte. Ce ştiam e că trebuie să strâng bani să mă întorc acasă.

Din cauza programului meu de muncă, diferit de cel al colegilor mei de apartament, nu aveam voie să fac mai nimic. Nu puteam să mă odihnesc, nu puteam să îmi spăl uniformele şi mai ales, nu aveam acces la nimic. Am avut norocul că locul de muncă să vină cu o masă oferită de angajator pentru fiecare tură lucrată. Şi pentru cei care vor citi oripilaţi aceste rânduri, să ai o masă asigurată pe zi când nu ai niciun ban în buzunar şi te arde stomacul de foame înseamnă că mai supravieţuieşti o zi. În zilele în care nu lucrăm, însă, tipul ăsta care, din cine ştie de motiv, îşi făcuse un plan să aibă grijă de mine, călătorea două oraşe cu autobuzul după muncă doar ca să îmi aducă mie ceva de mâncare.

Bun venit la Londra

Aşa am început să petrec tot mai mult timp la familia lui Scott, englezul încăpăţânat să aibă grijă de o româncă ajunsă aici cu visuri mari dar fără o liră în buzunar. Familia lui, practic, mă adoptase dar, că orice părinţi iubitori, erau ingrijorati si voiau sa stie ce se intampla, de unde vin si ce planuri am cu copilul lor. Dar eu nu stiam toate astea. Intr-o seara m-au invitat la cina, am ramas peste noapte si m-am trezit singura cu ei in casa in dimineata urmatoare. M-au asezat pe canapea, mi-au spus ca stiu ce se intampla de la fiul lor dar ca vor si partea mea de poveste. Intre timp il anuntasem pe Scott ca am primit banii pe primele doua saptamani de munca si ca sunt suficienti pentru un zbor spre casa dar el nu voia sa accepte asta ca o solutie iar mie mi se rupea sufletul in doua cu fiecare zi in care nu luam o decizie.

După ce mi-am pus sufletul pe tavă în faţa părinţilor prietenului meu englez, spunându-le exact povestea mea, ce simt pentru Scott şi ce opţiuni am s-a lăsat liniştea pentru câteva minute. Mă aşteptam la ce e mai rău. Îmi era ruşine de ce făceam, de faptul că puneam oameni nevinovaţi care m-au primit în casă şi viaţa lor cu braţele deschise şi eu le aduceam problemele mele într-un bagaj prea greu de cărat. Părinţii mei nici nu ştiau ce se întâmplă cu mine. Nici acum nu ştiu dacă le-am povestit prin câte am trecut la început pentru că ştiam că i-ar distruge şi le-ar frânge inimile. Ce nu ştii nu te răneşte, nu?

Când tatăl lui Scott a început să vorbească, nici nu se uită la mine. Îmi venea să intru în pământ de ruşine şi groază. Ştiam că asta a fost şi că hotărârea a fost luată. Aveam să mă întorc la mine acasă şi să las în urmă toate greutăţile cu care m-am luptat timp de patru luni de zile cât patru ani dar şi omul care îmi lipise inima la loc, îmi arătase bunăvoinţă şi mă primise în inima lui cu toate ale mele. Ce a urmat avea să îmi schimbe viaţa pentru totdeauna, o ştiam şi eu şi o ştiau şi ei. Dar niciodată nu m-am aşteptat ca ei să decidă să mă ajute să îmi fac bagajele şi să mă mut în casa lor până când mă voi pune pe picioare pentru că, aşa cum o spuneau ei, niciun om nu merită să trăiască în asemenea condiţii. Asta se întâmplă joi. Duminică aceea am îndesat tot ce conţinea viaţa mea în Marea Britanie într-un Uber şi timp de doi ani şi jumătate de atunci am locuit cu Scott, părinţii, fraţii lui, două pisici şi un câine.

Bun venit la Londra

Dacă ai citit până aici, îţi mulţumesc din suflet pentru răbdare, înţelegere şi curiozitate. Nu credeam vreodată că voi ajunge să scriu povestea venirii mele aici şi, mai ales, nu ştiam cât de lung va fi acest articol. Ceea ce vreau să rămână în mintea şi sufletele celor care ştiu, acum, povestea mea, este că nu poţi judeca un om pentru ce mănâncă, când mănâncă sau unde mănâncă. Poate atât are acel om, poate nu îşi permite mai mult sau poate cineva a fost mărinimos cât să îşi împartă mâncarea cu acel om. Haideţi să fim mai înţelegători, haideţi să nu ne mai uităm la alţii şi să avem grijă de noi în loc să îi judecăm. Haideţi să ne întoarcem privirile spre ceilalţi ca să îi ajutăm în caz de nevoie nu ca să îi criticăm, să râdem de necazul lor doar pentru a ne face să ne simţim mai bine cu propriul sine. Petru că sunt oameni pe lângă care treceţi care nu au ce mânca, nu au ce pune copiilor pe masă sau pur şi simplu aşteaptă primul salariu ca să îşi ia o pâine.

Eu am fost norocoasă să fiu adoptată de o familie britanică mărinimoasa care nu s-au gândit de două ori dacă să mă primească în casa lor sau nu. Iar azi, la mai bine de cinci ani de la acel moment, pot spune că am inima întregită de încă un set de părinţi, bunici şi doi fraţi pe care nu am crezut vreodată că îi voi avea. Dar cel mai important este faptul că încă sunt cu omul ăsta minunat care s-a încăpăţânat să mă salveze şi să mă iubească, care a făcut atât de multe sacrificii pentru ca noi să ajungem unde suntem şi care lupta zi de zi alături de mine pentru a ne îndeplini visurile, comune şi separat.

Partajează asta:

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    Xaara Novack
    4 August 2022 at 16:10

    Am avut așa emoții în trepte. De la furie, pentru că eu oricum nu urmăream acest individ infect dar când am ascultat ce zice și cât de lipsit de empatie este, mi-a dat cu scârbă direct. Este o caracteristică a oamenilor privilegiați, care nu s-au lovit niciodată de greutăți. Le-a fost ușor să de toate, să orice. Și dacă lor le e ușor, automat și altora trebuie să le fie.

    N-am ce adăuga decât că își primește porția pentru prostie. Și-a tăiat creanga singurel. Uite, de femeia aia îmi pare rău, poate era singura ei pauză după toate acele ore. Dar de excuse my expresion, puleașkă în vânt nu îmi e milă că unele branduri nu mai colaborează cu el.

    Cât despre tine, sunt mândră, pentru că ai reușit în ciuda rușinii, a foamei și a căutărilor, să te descurci și să ai lângă tine oameni care să te aprecieze și să te iubească așa cum meriți. Pentru că meriți și sper să nu uiți asta. ❤️ Meriți iubire, respect, apreciere, timp și tot ce îți stă în putere să faci pentru tine. 🤗🥰 Te pup și te iubesc!

  • Reply
    6 ani de Anglia şi lupta cu depresia
    19 April 2023 at 22:38

    […] estimativă pentru cea din urmă dar o simt mai acut şi mai prezentă în ultimii ani. Nu e o luptă uşoară dar, mai important, nu este o luptă dreaptă. Depresia şi anxietatea sunt două părţi […]

Leave a Reply