Tinerii români nu muncesc

Tinerii români nu muncesc. Aşa scriu articole peste articole în social media, o spune şi presa şi o ştim şi noi. Dacă vrem să fim hateri, am spune că subiectul este atât de acum două sau trei zile şi eu sunt o întârziată notorie ca de obicei. Sunt aşa din două motive: sunt departe de casă şi muncesc. Iar problema nu e de câteva zile ci e o problemă veche şi nimeni nu prea ştie cum să o abordeze, cel puţin nu printre aleşii statului. Dar politica este un subiect la care încerc să nu mă gândesc zilele astea, preferând să îmi umplu timpul liber cu gânduri spre acasă.

Şi ştiu că tinerii romani fug de muncă aşa cum fuge, ştim noi cine, de tămâie. Dar mai ştiu şi că există tineri care muncesc de ani buni şi încă încearcă să îşi pună viaţa în ordine. Poate nu câştigă mii de lei, poate viaţa a fost de aşa natură încât nu le-a permis mai mult, poate muncesc prea mult acum pentru aia 1200 de lei pe care un anume Ionuţ nu îi vrea şi nu mai au timp să înveţe şi altceva, pentru că părinţii lor nu s-ar supăra să le dea, dar nu au de unde.

Şi mă gândesc cât de tare m-a durut acel clip de două minute şi puţin. Cât am plâns când i-am auzit spunând toate acele cuvinte cu zâmbetul pe buze şi cu mândrie în glas. Cât de mult m-am urât pentru că sunt departe de ai mei şi cât de mult mi-aş dori să am mai mult timp ca să le telefonez nu doar scurt, o dată la câteva zile înainte de muncă, spunând un “Da, mamă, sunt bine.”

Şi nu ştiu cât de certe sunt statisticile.  Nu pentru că sunt Gică, dar pentru că jumătate sau mai bine dintre colegii mei de liceu sunt plecaţi în străinătate, prietenii mei muncesc pe rupte zi de zi şi mă urăsc şi pentru asta. Pentru că nu am timp să le telefonez nici lor, sau ei nu au timp sau voie să răspundă pentru că lucrează. Şi nu mai cred în basmele alea cu “Dacă îţi pasă de cineva îţi faci timp pentru acel cineva.”pentru că este o tâmpenie. Ştii că atunci când ai ocazia să vorbeşti cu cineva, nu contează de cât timp nu aţi mai vorbit ci cât de tare îţi râde inima că sunt bine şi că nu s-au schimbat şi că nici tu nu te-ai schimbat. Când lucrezi o noapte întreagă ca a doua, a treia, a patra zi şi tot aşa să o iei de la capăt, când prietenii tăi muncesc zile întregi şi când tot ce visezi e un pat cald, o masă pe care să aşterni cât de puţin, un duş aşa cum o fi el şi o pernă în care să plângi de dor de toţi, nu prea îţi mai vine să suni. Nu pentru că nu îţi pasă, ci pentru că nu ştii ce să spui, nu ştii cum să spui, nu ştii cum să faci să nu plângi, cum să nu laşi toate nefericirile să răzbată din capul pieptului şi să le aduci mai puţină grijă pe umeri şi nici nu mai ştii cum să le spui că nu poţi veni anul acesta acasă.

Pentru că 1 din 4 tineri români nu muncesc. Poate e adevărat dar sigur 1 din patru tineri români sunt plecaţi din ţară ca să îşi facă un rost, aşa cum o fi şi să îi ajute şi pe cei lăsaţi acasă. Pentru că vin din familia care m-a învăţat să preţuiesc banul, aşa cum e el şi atât de rar cum vine. Pentru că am început să vând cosmetice când aveam 11 ani fără să am habar ce este acela un dermatograf. Pentru că ştiu cât de mult m-am bucurat când mi-am cumparat prima pereche de blugi din banii mei şi cât de mult am ţinut din primul meu parfum. Pentru că ştiu că sunt tineri care nu muncesc dar ştiu şi tineri ca mine care muncesc pe brânci. Pentru că nu mai cred în statistici şi pentru că mă omoară dorul şi mă sfâşie nepregătirea cu care politicienii din ţara mea îmi pregătesc viitorul. Şi am terminat o facultate şi pot lucra în alte domenii fără să mă plâng. Să te plângi e ultimul lucru de care ai nevoie.

Sunt, mai mult ca sigur, pe lista aia cu “1 din 4 tineri români nu muncesc”. Pentru că nu muncesc acasă. Pentru că am aproape o jumătate de an de muncit în altă ţară şi sper să pot să mai muncesc tot aşa până când s-o putea, până voi avea alte oportunităţi, până când o fi mai bine şi acasă sau până când voi mai avea motive să mă întorc. Până atunci, mi-e ruşine de voi, tineri români, care apăreţi în acest filmuleţ pentru că faceţi tinerii ca mine şi ca prietenii mei să arate atât de dezinteresaţi! Mi-e ruşine de mine că, uneori, am lăsat oboseala să mă doboare când trebuia să muncesc mai mult. Mi-e ruşine de toţi oamenii pe care i-am lăsat acasă şi care îşi fac griji pentru mine. Dar sunt bine. Şi mi-e drag să muncesc, oricând de greu ar fi!

Videoclipul în cauză îl găsiţi aici.